Despre LHC şi găuri negre

Cerul era mai cenuşiu decât în alte zile. Soarele nu se arăta deloc, iar întreg oraşul părea copleşit de o prezenţă sumbră, de o atmosferă apăsătoare. Aerul era greu de respirat, era mai dens decât de obicei, era ca şi cum ai fi încercat să respiri cu o greutate ce îţi apasă pe piept. Păsările zburau haotic, oamenii păreau mai nervoşi şi mai agitaţi decât ar fi trebuit să fie. Pe măsură ce soarele se ridica pe cer, norii deveneau din ce în ce mai întunecaţi. Aveam un sentiment de nelinişte, parcă anticipam că ceva rău avea să se întâmple. Simţeam că nu eram singurul care avea astfel de gânduri. Am ajuns la şcoală pe un drum ce mi s-a părut că ţine o eternitate. Şcoala era pe un deal, în apropierea norilor care, de acum începeau să pară diabolici şi parcă urseau un plan să pună capăt omenirii. Ştiam că în sinea lor râdeau. Am intrat în clădire şi parcă dint-o dată simţurile mele au fost amplificate de zeci de ori, încât îmi simţeam creierul gata să cedeze. Auzeam gândurile a mii de oameni o dată, vederea periferică îmi semnala figuri geometrice de culori fantastice, simţeam fiecare atom, fiecare moleculă care îmi atinge pielea. Se simţea mirosul de clor şi amoniac, mirosul înţepător al morţii, miros care mi se dizolva în gură şi se prelingea pe gât în jos. Oamenii erau nişte creaturi hidoase şi groteşti care mă agasau şi nu-mi dădeau pace. Nu mai erau capabili să vorbească, scoteau sunete morbide, organele interne parcă erau dispuse la exteriorul corpului iar părţi din corpul lor erau de dimensiuni exagerate. În tot acest timp încercam să-mi dau seama de ce se întâmplă şi deodată m-a lovit: azi era pus în funcţiune acceleratorul de particule. Am reuşit să ies afară după ce am străbătut un labirint de corpuri omeneşti. Afară domnea un întuneric deplin şi cerul era de culoare roşie. Un zgomot acut îmi sfâşia timpanele şi îmi făcea urechile să sângereze.
Am identificat sursa zgomotului: alarma de la ceas. Am închis ceasul, m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit la loc.